„Te iubesc orice s-ar întâmpla.”
„Mă înnebunești.”
„Ce grijuliu ești cu mine.”
„Cum ai putut să faci asta?”
„Vreau să-mi petrec toată viața cu tine.”
„Nu mai pot face asta.”
„Vreau să petrecem mai mult timp împreună.”
„Am nevoie de spațiu.”
Cam cât de des am spus sau am auzit aceste fraze? Cât de des le-am spus sau auzit într-o relație? Pentru aceia dintre noi care sunt profund conștienți de ceea ce-i face pe cei dragi să simtă că e dificil de trăit în preajma noastră…care credem că ar fi motivul pentru care e greu de trăit cu noi?
”Ambivalența relațională” este experiența unor gânduri și sentimente contradictorii – de iubire și ură, atracție și dezgust, entuziasm și frică, dispreț și invidie – față de cineva cu care suntem într-o relație.
O trăim împreună cu părinții și frații noștri. Simțim că anumite părți din noi vor fi mereu împletite cu ei, iar altele care își doresc să ne separe.
O trăim împreună cu copiii noștri, acele ființe care ne învață o iubire pe care nu am cunoscut-o niciodată, precum și o frustrare de neegalat care poate conduce la gânduri nocive.
O trăim împreună cu prietenii noștri, inclusiv cu cei pe care nu prea vrem să-i vedem, dar ajungem să ne simțim obligați să-i chemăm la nunta noastră.
O trăim în primele etape de întâlnire, când angajamentul unul față de celălalt pare că vine la pachet cu pierderea sinelui. S-ar putea să ne dorim o experiență de iubire reciprocă, sprijin și securitate, dar nu și dacă ne ia din libertate.
O trăim într-o relație care nu a evoluat, care se simte blocată, atunci când facem o analiză cost-beneficiu, întrebându-ne ce am putea face mai bine ca să funcționeze.
O trăim într-o relație de lungă durată, în care ne confruntăm cu o serie de experiențe, de la toxicitate la plictiseală și apare întrebarea „ar trebui să rămân sau să plec?”. Ne simțim prinși în relație, dar nu vrem să pierdem ceea ce am construit împreună – o casă, o familie, un mic univers care uneori se simte rai, alteori iad.
Ambivalența există în fiecare configurație relațională.
Suntem învățați că iubirea ar trebui să fie necondiționată, pasiunea este absolută și găsirea ”celuilalt”, ar trebui să ne înlăture orice îndoială. Însă relațiile nu sunt niciodată albe sau negre. Învățăm faptul că iubirea romantică ar trebui să ne inunde cu certitudine și astfel nu există loc de ambivalență. Dar ambivalența este la fel de intrinsecă relațiilor ca și iubirea în sine.
Când vine vorba despre relații romantice, „până când moartea ne va despărți”, nu este doar un jurământ, ci un plan. Dar ce se întâmplă atunci când planurile se schimbă? Ce se întâmplă atunci când nu ne satisfacem reciproc nevoile? Ce se întâmplă când facem greșeli sau când persoana pe care o iubim se comportă într-un mod pe care nu-l putem tolera? Dar când relația este contaminată de minciuni, trădare și duplicitate? Ne amintim brusc că dragostea poate răni profund. Și una dintre cele mai provocatoare experiențe ale ambivalenței este atunci când realizăm faptul că iubim persoana care ne-a rănit profund.
Ambivalența este un sentiment inconfortabil.
Plină de contradicții, ne face să ne îndoim de sentimentele și alegerile noastre. Ne poate face să credem că am eșuat sau indiferent de decizia pe care o luăm, vom eșua. Acest disconfort ne face să tânjim după un răspuns definitiv. Așa că ne forțăm într-un fel sau altul. De obicei se încadrează pe trei linii:
Opțiunea 1: Plecăm. Încheiem relația și fugim.
- Încheiem relația care are prea multe suișuri și coborâșuri.
- Îi spunem părintelui nostru narcisic că nu va fi prezent în viața nepoților săi.
- Inițiem o ”despărțire de prieteni” (o suferință care nu primește îndeajuns de multă atenție).
- Ne îndreptăm atenția către viitorul egal și opus realității noastre actuale.
Opțiunea 2: Ne justificăm să rămânem deși nu se simte bine.
Fie pentru că simțim că nu merităm să ne fie mai bine, pentru că ne este frică să fim singuri sau pentru că simțim că nu avem de ales. Toate aceste trăiri dureroase și complicate se ascund sub steagul ”iubirii necondiționate”. Este frumos să spui „Te iubesc necondiționat!”, dar dragostea nu este o obligație, este un cadou. Când devine coercitiv – „dacă m-ai iubi, m-ai accepta pe deplin” – experimentăm de fapt o denaturare a iubirii. Și uneori, acestea sunt și situații în care iubirea de sine este deghizată în iubire necondiționată pentru o persoană care nu o merită.
Opțiunea 3: Menținem ambivalența
Ambivalența există în fiecare relație într-o măsură mai mare sau mai mică. De multe ori credem că trebuie să rezolvăm tensiunea și să ajungem la o rezoluție. Uneori o facem (mai ales în relații abuzive). În majoritatea situațiilor însă, menținerea ambivalenței este, în sine, o formă de acceptare radicală. Acest lucru poate fi adevărat pentru modul în care ne acceptăm relațiile și modul în care ne acceptăm pe noi înșine.
Această ultimă opțiune ne cere să stăm o perioadă cu sentimentul de ambivalență. Nu mai încerca să justifici, să negociezi, ci stai cu acest sentiment. Putem accepta faptul că e posibil să iubim o persoană fără a fi nevoie să iubim fiecare parte din ea? Aceasta este o așteptare mult mai realistă a iubirii și relațiilor romantice. Pentru că este sănătos să ne permitem să nu ne placă uneori cu adevărat persoana pe care o iubim. Poate chiar este o necesitate. Ia în considerare acest lucru: poate că cea mai înaltă formă de iubire nu este necondiționată. Poate că este mai aproape de descrierea stimei de sine făcută de Terry Real: capacitatea noastră de a ne vedea ca fiind defecți și de a ne respecta în continuare. Oare am putea face asta și în relațiile noastre?
Sursă: https://www.estherperel.com/blog/the-myth-of-unconditional-love-in-romantic-relationships
